Comuna Celaru este aşezată pe şoseaua Leu-Vişina la o distanţă de 45 km. de Craiova şi la 25 km de Caracal. Este situată pe un teren de şes, la marginea dunelor de nisip care ajung până aici, prelungindu-se de la Jiu, dune care au fost oprite prin plantaţiile de salcâmi înca de acum 100 de ani.
    Începuturile locuirii teritoriului pe care s-a format mai târziu satul Celaru se pierd în negura vremurilor. Legenda satului, după datele pe care le deţinea învăţătorul pensionar Marin Georgescu, este următoarea:
    După cucerirea Constantinopolului de către turci, care au ajuns mai apoi stăpânii întregii peninsule balcanice, populaţia băştinaşă era supusă la tot felul de biruri şi angarale. Bieţii oameni îşi luau lumea în cap fugind încotro vedeau cu ochii. Aşa s-a ajuns ca, prin secolul al XVI-lea , aromâni, macedoneni, bulgari împreună cu familiile lor, să-şi încarce lucrurile ("calabalâcurile") pe măgari şi să pornească spre Dunăre trecând în Ţara Românească (Valahia). Ei au ajuns prin părţile acestea, s-au oprit la marginea pădurii unde şi-au săpat în pământ bordeie, în locul numit "Valea Celarului".
    Se spune că printre aceştia ar fi fost un număr de patru familii mai deosebite şi mai numeroase: Bărac, Gănuci, Giuca, Ciorâia. Ei se ocupau cu vânătoarea şi pescuiau în lacul Biol. Aici mergeau să-si adape măgăruşii pe care îi mânau din urmă cu "pârşti, pârşti!", de aici denumirea iniţială a satului: Pârşcov. Pârşcovenii au căpătat obiceiul de a săpa gropi-ascunzători în care depuneau rezervele de alimente, de frica năvălitorilor - turci sau tătari, care ascunzători erau denumite CHELARE, de unde prin 1860, stăpânirea a schimbat denumirea localităţii în Celaru. Din cauza nisipurilor zburătoare, aceşti locuitori s-au mutat mai spre nord, lângă Lacul Grecului, unde au mai întâlnit alte familii : Rebegea, Gal , si alţii - actuala asezare. Numele satului, după istoricul Nicolae Iorga, transmis într-o scrisoare de răspuns, ar avea următoarea explicaţie, care corespunde cu legenda sa. Iată acea scrisoare :

    În secolul al XIX-lea, istoria satului se completează cu evenimente de importanţă naţională. În acel timp, Iancu Jianu era zapciu al plăşii Dunărea a districtului Romanaţi cu reşedinţa în comuna Obârşia şi avea legături cu popa Ene Hăţu din Celaru.
    Atât în 1821 cât şi în 1848, la cuvântul lui Iancu Jianu, Ene Hăţu cu ceata lui de haiduci a intrat între pandurii lui Tudor Vladimirescu şi revoluţionarii lui Popa Sapcă. Călare sau cu căruţe, ei au mers la Caracal în întâmpinarea răsculaţilor ce se adunaseră în piaţa oraşului, la 11 iunie 1848.
    În 1877 ţara noastră intră în războiul ce avea să-i aducă independenţa. Oraşul Caracal a fost unul dintre punctele de trecere spre câmpurile de bătaie din Balcani. În luptele cu turcii au luat parte, ca ostaşi în regimentul 2 de linie Romanaţi un număr de 32 de fii ai satului Celaru, printre care soldatul Brat Păun, căzut eroic la Plevna. Printre veteranii acestui război, se numară : Voicu Muşat, Stan Ion, Marin Pavel, Popescu Ion .
    După cucerirea independenţei însă viaţa ţăranilor noştri nu s-a îmbunătaţit. Majoritatea ţăranilor din Celaru erau moşneni, dar existau şi săraci care munceau în dijmă ca învoitori pe cele 12 moşii ce înconjurau satul, mergând chiar la depărtarea de 15 Km, la punctul Boia.
    De la un capăt la altul al ţării, în 1907 s-au întins vâlvătăile răscoalei tărănesti. Celărenii şi-au alcătuit în taină un nucleu de răsmeriţă şi au luat legătura cu ţăranii din satul vecin Galeşul, unde se găsea, la marginea satului, conacul boieresc. Cu furci si topoare, în noapte, au spart hambarele si magaziile, au încărcat căruţele cu cereale, apoi au aprins şi girezile de paie ale boierului Nuţu Popescu în mijlocul satului Celaru. Represiunea n-a întârziat. Ostaşi călare au năvălit în sat, au prins pe capii răsculaţilor şi şase dintre aceştia au fost împuşcaţi la margine de sat.
    Locuitorii Celarului au trăit până la sfârşitul secolului al XIX-lea în bordeie săpate în pământ, cam la un metru adâncime. Abia la începutul secolului XX au început să-şi construiască locuinţe din cărămidă. În 1910 se numărau în sat 85 de case din cărămidă , 50 de case din paiantă si 252 de bordeie. Prin reforma agrară din 1945 pământurile moşierilor de pe teritoriul comunei se împart tăranilor, fără plată. 600 ha. teren sunt imparţite la 500 de familii de ţărani săraci.
    Din relatările domnului învăţator Ion Stănculescu (decedat) din satul Ghizdăveşti reiese că satul Ghizdăveşti îşi poartă numele de la primul om care a venit aici de la Apele Vii. Acesta era un om vesel si se numea Ghizdav.
    Existenţa satului Soreni ar fi cunoscută cam din anul 1450. Locuitorii acestui sat erau aşezaţi aproape de comuna Redea în locul numit "Valea lui Soare" (în acest loc astăzi se află localitatea "Valea Soarelui"). Din cauza năvălirii turcilor locuitorii acestui sat s-au mutat pe locul unde astăzi este aşezat satul Soreni.
    Satul Marotinu de Sus datează din anul 1590. Despre această aşezare vorbeşte Alexandru Odobescu, în una dintre lucrările sale, unde aminteşte despre trimiterea armatelor de către Mihai Viteazul pentru a ataca cetaţile turceşti de la Dunăre, stabilind precis locul unde şi-a avut armata tabăra şi drumul parcurs până la Dunăre, drum ce poartă azi numele de "Drumul Turciei". Se aminteste că unul din căpitanii lui Stroe Buzescu pe nume Gal, fiind trimis în recunoaştere în tabăra situată în jurul satului a ajuns la apa ce se afla la sud-vest de comună , la care s-a oprit şi care mai târziu s-a numit locul Galeşului, de aici numele localitaţii Galeş.
    În partea de vest a satului se află "Valea Marotinului", o adâncitură puţin pronunţată a terenului, loc unde s-ar fi aflat satul. În urma inundaţiilor ce s-au produs între anii 1840-1850 populaţia a fost nevoită să-şi mute asezările mai spre sud, unde se află şi astăzi.
    O mărturie care ne vorbeşte despre fosta vatră de sat este punctul "Gunoiul Batistei" unde se mai văd şi astazi urme de asezări omeneşti şi se spune că aici ar fi locuit întemeietorul satului (Marotinu) cu cei 7 feciori ai săi. Prin viu grai s-a transmis zicala : "Unul este Martin din Marotin şi altul este Caragea din Bucureşti ".
    Satul Marotinu de Jos ar fi cunoscut din anul 1602. Înainte vreme a purtat denumirea de Ghimpaţi deoarece terenul unde au fost primele aşezări era acoperit cu ghimpi. Această denumire s-a schimbat în 1620, în Marotinu de Jos, denumire ce ar proveni de la Marotinu de Sus deoarece o parte din locuitorii acestui sat au venit şi s-au amestecat cu locuitorii din Ghimpati.
    Cătunul Lupănceşti (care nu mai există azi) ar fi cunoscut cam din anul 1610 fiind asezat în pădure. Se zice că purta această denumire deoarece era atacat frecvent de lupi.
    Până în anul 1854, când s-au unit, satele Celaru, Soreni, Marotinu de Jos formau fiecare comune separate iar satele Ghizdăveşti şi Lupănceşti formau comuna Ghizdăveşti. În anul 1968, prin noua lege privind împărţirea administrativă a ţării, comunei Celaru i s-a afiliat şi comuna Marotinu de Sus, Galeşul, toate cele cinci sate amintite formând comuna Celaru cu sediul administrativ la Celaru.

Mai multe  despre  istoria comunei Celaru se pot citi în cartea "Celaru - Pagini de istorie locală" aparută în anul 2009 sub semnătura domnului profesor Ancuţa Victor. Aici puteţi găsi date generale despre Celaru, despre credinţa, cultura şi administraţia comunei, despre obiceiuri şi credinţe cât şi o colecţie de documente vechi.